Politicile climatice europene schimbă treptat modul în care funcționează industria alimentară, prin introducerea costurilor asociate emisiilor de carbon în lanțul de producție și aprovizionare. Mecanisme precum CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism) intră în faza operațională și obligă importatorii să plătească pentru emisiile generate de bunurile aduse în UE, la un nivel comparabil cu cel suportat de producătorii europeni.

Aceste instrumente sunt concepute pentru a reduce emisiile și pentru a evita relocarea producției în țări cu standarde mai permisive, transferând costul poluării către operatorii economici.

Pentru sectorul alimentar, impactul nu apare direct doar la nivelul fermelor sau procesatorilor, ci pe întreg lanțul: energie, transport, ambalaje, logistică. Calculul amprentei de carbon devine parte a managementului operațional, iar standarde precum ISO dedicate raportării emisiilor sunt tot mai utilizate în industrie.

Pe termen scurt, companiile se confruntă cu creșterea costurilor de producție și de conformare. Pe termen mediu însă, presiunea climatică accelerează investițiile în eficiență energetică, energie regenerabilă și optimizarea logisticii.

În acest context, competitivitatea nu mai este determinată doar de preț și volum, ci și de capacitatea de a reduce emisiile. Retailerii și consumatorii includ deja criterii ESG în selecția furnizorilor, iar raportarea climatică devine un indicator comercial, nu doar de sustenabilitate.

Industria alimentară intră astfel într-o nouă etapă: carbonul devine o variabilă economică reală. Companiile care își calculează și reduc amprenta vor avea acces mai facil la finanțări, piețe și parteneriate, în timp ce operatorii care amână adaptarea riscă să piardă competitivitate într-un mediu reglementat tot mai strict.

(Foto: AI GENERATED)