Industria alimentară românească pare robustă la nivel de producție primară, însă multe verigi critice depind de importuri. Vulnerabilitatea nu este vizibilă la raft, dar devine evidentă în situații de criză logistică sau geopolitică.

Printre ingredientele dificil de substituit local se numără anumite premixuri de vitamine și minerale, enzimele pentru panificație și lactate, culturi starter specializate, aditivi funcționali, proteine vegetale concentrate, cacao, cafea sau unele uleiuri specifice. Deși materia primă agricolă poate fi produsă intern, componentele tehnologice rămân dependente de furnizori externi.

Această dependență creează un risc sistemic dublu: volatilitate de preț și întreruperi de aprovizionare. O creștere bruscă a costurilor sau întârzieri în livrare pot afecta fluxul de producție și pot genera costuri suplimentare neprevăzute.

În plus, concentrarea furnizorilor la nivel global amplifică riscul. Dacă un număr redus de producători controlează ingrediente-cheie, capacitatea de negociere a procesatorilor români este limitată.

Soluțiile posibile includ dezvoltarea de parteneriate strategice pe termen lung, diversificarea surselor și stimularea investițiilor locale în producția de ingrediente tehnologice. Fără aceste măsuri, reziliența industriei alimentare rămâne incompletă.

Dependența de importuri nu este doar o problemă comercială, ci una de securitate economică. Într-un context global instabil, autonomia ingredientelor devine parte din strategia industrială.

(Foto: Freepik)