În fața unui raft plin cu produse aparent similare, diferența reală nu o face ambalajul, ci lista de ingrediente. Eticheta frontală – atractivă, colorată și adesea încărcată de promisiuni – este în primul rând un instrument de marketing. Informațiile relevante despre compoziție se află, însă, în partea din spate: în lista ingredientelor și în tabelul nutrițional.

Conform legislației europene, ingredientele trebuie menționate în ordinea descrescătoare a cantității. Asta înseamnă că primul ingredient din listă este cel mai prezent în produs, iar ultimele sunt în cantități minore. Astfel, un iaurt cu fructe în care primul ingredient este „zahăr” sau „preparat de fructe” poate conține de fapt mai puține fructe decât sugerează imaginea de pe ambalaj.

Pentru consumatori, citirea ingredientelor este primul pas spre o alegere conștientă. Listele scurte, cu ingrediente ușor de recunoscut, sunt în general preferabile. Prezența excesivă a aditivilor, a aromelor artificiale, a grăsimilor hidrogenate sau a îndulcitorilor intensivi poate fi un semnal de produs ultra-procesat, chiar dacă pe ambalaj apar termeni precum „natural”, „tradițional” sau „de casă”.

Pentru procesatori, onestitatea în formularea rețetelor și în prezentarea lor poate deveni un avantaj competitiv. Consumatorul modern este mai informat, mai atent la compoziție și tot mai fidel brandurilor care comunică transparent. Practici precum evidențierea ingredientului principal (ex: „conține 60% fruct”) sau evitarea mențiunilor înșelătoare contribuie la încrederea în produs.

A învăța să citim ingredientele nu înseamnă să devenim suspicioși, ci să înțelegem ce punem în farfurie. Reclama poate vinde prima dată – dar compoziția decide dacă produsul va fi cumpărat și a doua oară.

(Foto: Freepik)