Industria alimentară românească funcționează într-o ecuație de capital mixt: local (antreprenorial) + străin (FDI, know-how, rețele comerciale). La nivel macro, BNR raportează că în 2024 fluxul net de ISD a fost 5,603 mld. euro, iar stocul ISD a ajuns la 125,035 mld. euro (cu 37,1% din stoc în industrie, preponderent prelucrătoare).

În logica „cine controlează capacitatea”, este relevant că autoritățile de promovare a investițiilor arată că în structura stocului de ISD pe industrie prelucrătoare, „food, beverages & tobacco” are o pondere semnificativă (ex. 12,9%, conform comunicărilor instituționale pentru perioada 2024).

Avantajele capitalului străin (de ce câștigă frecvent)

• CAPEX mare, disciplină operațională, standarde (calitate, audituri, ESG).
• Acces la piețe prin rețele regionale și contracte-cadru.
• Putere de achiziție (materii prime, ambalaje, energie).

Punctele forte ale capitalului românesc (unde poate bate multinaționalele)

• Viteză decizională și adaptare la gust local, rețete, formate.
• Nişe profitabile: produse cu indicații geografice, tradițional premium, „short supply chain”.
• Integrare verticală pe micro-lanțuri (fermă–procesare–retail local), cu cost logistic mai mic.

Costul economic (mai puțin discutat)

• Când controlul e extern, profitul se poate repatria și investiția urmează priorități regionale; când controlul e local, profitul se reinvestește mai ușor „în proximitate”, dar CAPEX-ul e adesea sub-dimensionat.

Concluzie: nu e o dezbatere ideologică, ci una de strategie industrială: capitalul românesc câștigă dacă face scalare (M&A, asocieri), intră în contract manufacturing și își construiește branduri exportabile; altfel, va rămâne furnizor în lanțuri controlate de alții.

Dacă vrei, ți le rescriu și în format „editorial de presă” (titlu + lead + 3 intertitluri + concluzie), ca să intre perfect în CMS.

(Foto: AI GENERATED)